În Ortodoxie cel mai greu lucru nu e atât să cobori cu mintea şi cu conştiinţa în adâncul iadului sufletesc propriu, cât mai ales să repeţi această coborâre de nenumărate ori, după ce te-ai ridicat şi ai simţit mila şi iertarea lui Dumnezeu.
Greu e să te cobori iarăşi după ce te-ai crezut reabilitat, înnoit, împăcat cu Dumnezeu, după ce ai crezut că ai început să te vindeci, si fii mai bun. Şi scufundările acestea cumplit de dureroase să le repeţi nu o dată, nu de două ori, nu de zece ori, ci de mii sau zeci de mii de ori într-o viaţă de nevoinţă. Cred că aceasta este insuportabil pentru mulţi.
Îmi amintesc de Sfântul Siluan Athonitul care spunea că mulţi sunt cei care au trăit o dată extazul duhovnicesc, care au ajuns la vederea luminii dumnezeieşti, dar puţini cei care, pierzând această stare, au mai avut puterea să se mai coboare pe ultima treaptă a infernului pocăinţei, ca să se smerească şi să ajungă iarăşi la contemplarea luminii necreate a Sfintei Treimi.
*
Puterea de a crea este intim şi indisolubil legată de puterea de a admira, de a iubi, de a da întâietate altora. Dacă nu eşti în stare să admiri şi să crezi că alţii fac lucruri mai bune decât tine, dacă nu ai capacitatea să recunoşti virtuţile altora, care le întrec pe ale tale, puterile creatoare ale sufletului se lichefiază cu timpul şi mor.
Invidia se naşte acolo unde omul ştie că are în el forţă creatoare, conştiinţa lui mărturiseşte despre aceasta, dar nu vrea să recunoască nemunca şi lenevia sa şi atunci priveşte cu ochi rău sporul şi frumuseţea care răsar din cel care cooperează cu Dumnezeu, spre a-şi împlini vocaţia şi latenţele duhovniceşti.
Aşa încât cel invidios e de două ori vinovat: pentru că nu face şi pentru că urăşte sporirea harului în altul. Cea mai uşoară reţetă pentru a te lumina la minte şi a înainta în înţelegere şi cunoaştere este a alunga din inimă invidia şi a da loc mult în suflet puterii de a iubi şi a admira virtuţile altora.
*
Ortodocşii online au adus politica în prim-plan, ca atitudine religioasă. Nimic despre viaţa ortodoxă, nimic despre simţiri duhovniceşti personale, nimic despre experienţe, nimic despre lumea lăuntrică a ortodoxului, nimic despre nevoinţa şi ispitele proprii, nimic despre oamenii pe care i-ar putea cunoaşte, nimic despre munca de cunoaştere şi de cercetare.
Simpla afirmare de sine ca ortodox şi afişarea belicoasă faţă de ereziile secolului, înţelese ad-litteram de la Sfinţi şi Fericiţi Părinţi ai Ortodoxiei. Asta e tot ce caracterizează pe tinerii blogări ortodocşi fără nume, care formează echipe şi grupuleţe ca să acapareze audienţa, cu un recital lamentabil care glisează între mirceabadism şi zosoism. Măcar cei doi îşi dau numele şi nu se ascund în spatele smereniei…
În rest, numai atitudini comerciale şi interese financiare, interese de grup şi afirmare de sine vanitoasă la nişte oameni ortodocşi care se comportă rebel şi nihilist ca adolescenţii de liceu, ca tinerii rock sau emo. Nicio dovadă de echilibru, de discernământ, nicio reflecţie la impresia pe care o lasă vituperanţa ortodoxă în faţa celor din afară care ne judecă. Numai îmbufnare, pietism şi puritanism de cel mai prost gust neortodox.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
