Calendar

 
  »

Sinaxar

 
 
 

SFANTA TAINA A CUNUNIEI

Tagged:

 

 Cununia este una dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe. Sfintele Taine sunt lucrări văzute prin care harul nevăzut al lui Dumnezeu este împărtăşit credincioşilor. Dupã Nicolae Cabasila, „Sfintele Taine sunt calea pe care Hristos a aşezat-o pentru noi, uşa pe care El a deschis-o... Pe această cale şi prin această uşă El se întoarce în lume”.

 

 

 

Temei biblic şi patristic; sãvârşitorul

 

Prin Taina Sfintei Cununii, un bărbat şi o femeie făgăduiesc solemn în faţa lui Hristos, a preotului şi a comunităţii să îşi fie credincioşi unul altuia pentru toată viaţa. Unirea conjugală este binecuvântată de Hristos prin Biserică. Harul lui Dumnezeu le este împărtăşit pentru a vieţui împreună în dragostea Lui, împlinindu-se şi desăvârşindu-se unul pe celălalt. Condiţia acestei taine este dragostea dintre soţ şi soţie. Justinian specifică: „căsătoria este împlinită prin dragoste curată”.

 

Luând ca temei actul creaţiei descris în primele capitole din cartea Facerii, Biserica Ortodoxă învaţă că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi exceptând unele cazuri speciale (ca de exemplu monahismul), Dumnezeu nu vrea ca el să fie singur ci parte a unei familii: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el" (Facere 2;18). Aşa cum Dumnezeu a binecuvântat prima pereche, pe Adam şi Eva,  să trăiască în familie, să crească şi să se înmulţească, aşa şi Biserica binecuvântează unirea dintre bărbat şi femeie.

 

Căsătoria a fost instituită în Rai. Hristos spune: “N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?  Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.  Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.” (Matei 19;4-6).

 

Sfântul Clement al Alexandriei spune: “Fiul numai adevereşte ceea ce Tatăl a stabilit” iar Fericitul Augustin învaţă la fel: “În Cana, Hristos confirmă ceea ce instituise în Rai”. Sfântul Clement Alexandrinul merge mai departe şi afirmă că: “Dumnezeu a creat bărbat şi femeie. Bărbatul este Hristos, iar femeia este Biserica.” Astfel, iubirea lui Hristos faţă de Biserică devine arhetipul căsătoriei căci Adam a fost creat ca imagine a lui Hristos iar Eva ca imagine a Bisericii. Prin prezenţa Sa la nunta din Cana, Hristos reevaluează şi ridică actul căsătoriei la funcţia sa ontologică.

 

Sfântul Apostol Pavel vede această relaţie şi unire mistică dintre soţ şi soţie ca o reflectare a unirii mistice dintre Hristos şi Biserica Sa: “Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său… Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea… Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însãşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui… Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” (Efeseni 5; 22-25, 28-30, 32).

 

Slujba Cununiei trebuie să aibă loc într-o Biserică Ortodoxă şi să fie săvârşită de un cleric (preot sau episcop) hirotonit canonic. Înaintea altarului, mirele îşi primeşte mireasa şi făgăduieşte înaintea sfântului altar să o iubească la fel ca pe sine însuşi şi să o trateze ca pe un egal, iar ea promite să îi dea ascultare aşa cum Sara l-a ascultat pe Avraam.

 

Sfântul Ignatie al Antiohiei în scrisoarea sa către Policarp spune: “Potrivit este pentru bărbatii şi femeile ce se căsătoresc să se unească cu încuviinţarea episcopului.”

 

Binecuvântarea căsătoriei de către Biserică a primit valoare juridică şi în jurul anului 895 elementul religios a început sã primeze asupra legislaţiei civile, care de atunci înainte cerea săvârşirea cununiei religioase pentru a validarea căsătoriei: “Căsătoria se întăreşte prin binecuvântarea dată de preot, aşa că dacă cineva se căsătoreşte fără să o aibă, această căsătorie este nulă.” (Leon al VI-lea, Novella 89).

 

Prima rugăciune din slujba cununiei arată că binecuvântând unirea dintre bărbat şi femeie, Biserica continuă ceea ce Domnul a făcut în Cana Galileei: “Care pentru negrăitul Tău dar şi multa bunătate, ai venit în Cana Galileei şi nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea cea după Lege şi naşterea de prunci dintr-însa.”

 

Din acest motiv Biserica nu aprobă concubinajul şi îi opreşte pe cei implicaţi în astfel de relaţii de la împărtăşanie şi de la a fi naşi de cununie sau de botez. În convorbirea dintre Iisus Hristos şi femeia samarineancă la Fântâna lui Iacob (Ioan 4; 5-26), Mântuitorul arată diferenţa dintre cele două situaţii şi chiar îi spune femeii că actualul său tovarăş de viaţă nu poate fi numit “bărbatul său”: “Bine ai zis că nu ai bărbat.  Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.” (Ioan 4; 17-18)

 

În Biserica Ortodoxă, Taina Cununiei nu este săvârşită în timpul posturilor sau imediat înainte de începerea posturilor pentru că nu ar fi posibil pentru noii căsătoriţi să respecte porunca postului atât pentru mâncare cât şi pentru relaţiile conjugale.

 

 

 

Scopurile căsătoriei creştine

 

 

 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Două sunt motivele pentru care căsătoria a fost instituită… să-l facă pe bărbat să se mulţumească cu o singură femeie şi să aibă copii, dar primul motiv este cel mai important.” (Despre Căsătorie). Din cele de mai sus, înţelegem scopurile căsătoriei ca fiind:

 

 

 

1.      Cooperarea între bărbat şi femeie şi paza împotriva adulterului

 

Căsătoria implică faptul că mirele şi mireasa îşi aparţin unul celuilalt şi sunt uniţi în dragoste duhovnicească şi unire trupească: “Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 4). Dacă trupul fiecăruia aparţine celuilalt, ei nu se pot întina săvârşind adulter, aşa cum spune acelaşi apostol:  “Bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său… Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă.” (I Corinteni 7; 1-2, 9). Căsătoria este remediul pentru slăbiciunea omenească, pentru păstrarea virtuţii şi pentru prevenirea imoralităţii sexuale: “Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat.” (Evrei 13; 4). Respectarea acestor principii păstrează curăţenia vieţii duhovniceşti şi căsătoria va fi fericită.

 

Căsătoria creştină transformă unirea dintre bărbat şi femeie într-o unire spirituală, prin Duhul Sfânt, la fel cum Duhul Sfânt lucrează în apa Botezului, prin care oamenii devin fiinţe noi, sau cum lucrează în Taina Hirotoniei, prin care cel hirotonit devine templu al Duhului Sfânt. Sfântul Duh lucrează de asemenea şi asupra cuplului în timpul săvârşirii Tainei Cununiei, prin rugăciuni şi prin credinţă, pentru a-i uni întru Dumnezeu. Prin făgăduinţele făcute de mire şi mireasă de a păzi poruncile referitoare la căsnicie şi prin lucrarea Duhului Sfânt, cei doi devin una.

 

Omul a fost creat pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu, iar Dumnezeu, prin venirea lui Hristos, prin faptul că El însuşi a devenit om, nu numai că a restaurat ceea ce fusese corupt prin păcatul originar, dar i-a dat omului posibilitatea să se facă părtaş  vieţii veşnice. Când un om este botezat el primeşte în trupul său puterea morţii şi învierii lui Hristos, aşadar,  trebuie “să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4). Când omul se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos, el devine una cu Hristos.

 

Căsătoria astfel încetează să mai fie simpla satisfacere a instinctelor omeneşti sau împlinirea căutării fericirii pământeşti. Este un eveniment care îi priveşte nu doar pe noii căsătoriţi, ci şi pe Hristos Însuşi, căci doi dintre ucenicii Săi sunt uniţi în faţa întregii Biserici, care este Trupul lui Hristos.

 

 

 

2.      Procrearea

 

Dumnezeu este plinãtate în raport cu creaţia Sa. De asemenea, unirea nupţială este ea însăşi plinãtate. Din prisosul acestei plinãtãţi izvorãşte un alt dar: maternitatea şi paternitatea. Copilul născut din căsătorie o prelungeşte şi reafirmă unirea perfectă realizată deja. Rodul dragostei în lume este naşterea copilului. “Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.”(Ioan 16, 21); un nou chip este chemat să devină icoană a lui Dumnezeu. Maternitatea este o formă specială a chenozei feminine. Mama se dăruieşte pe sine copilului, moare în parte pentru el, urmează dragostea lui Dumnezeu care se smereşte pe Sine.

 

 Naşterea de prunci  aduce fericire cuplului, umple casa de bucurie şi întăreşte căsătoria: “Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui.  Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri.  Fericit este omul care-şi va umple casa de copii.” (Psalmi 126, 3-5), “Femeia ta ca o vie roditoare, în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale.  Iată, aşa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul.” (Psalmi 127, 3-4).

 

Părinţii a căror unire a fost binecuvântată prin aducerea pe lume a unei noi fiinţe omeneşti sunt de asemenea responsabili pentru naşterea şi creşterea duhovniceascã a copiilor, primirea Sfintelor Taine şi educaţia religioasă; o familie care nu-şi împlineşte aceste responsabilităţi – naşterea de copii, urmată de purtarea de grijă faţă de ei atât pentru cele materiale cât şi pentru cele spirituale – se îndepãrteazã nu numai de vocaţia Tainei Cununiei, ci şi statutul lor de creştini ortodocşi, membri ai Trupului lui Hristos.

 

Naşterea de prunci este poruncă de la Dumnezeu şi rodul pântecelui mamei este răsplata Sa. În orice caz, dacă un cuplu nu este binecuvântat cu copii, nu trebuie să se întristeze ci să spună “Facă-se voia Ta”, în desăvârşită smerenie şi resemnare. Creştinismul nu face din naşterea de copii principalul scop al căsătoriei.

 

 

 

Alcătuirea slujbei Tainei Cununiei

 

 

 

Ceremonia căsătoriei în Biserica Ortodoxă este bogată în ritualuri şi simboluri. Fiecare acţiune are o semnificaţie specială. Sfânta Taină a Cununiei e compusă din două părţi: Logodna şi Slujba Cununiei.

 

Logodna

 

Logodna este, într-un fel, actul civil al cãsãtoriei sfinţit prin binecuvântarea Bisericii. In cadrul logodnei se binecuvintează intenţia a două persoane de a se uni prin căsătorie, aceasta reflectând tradiţia Vechiului Testament, prin care inelele deveneau semnul vãzut al acestei intenţii. Inelele sunt un simbol al legământului dintre om şi Dumnezeu (vezi parabola Fiului Risipitor).

 

Motivul principal al slujbei logodnei creştine este fidelitatea, iar semnificaţia ei este restabilirea unităţii între Dumnezeu şi om: „Dumnezeule cel veşnic, Care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă... Însuţi binecuvinteză şi pe robii Tăi aceştia... . Uneşte-i pe ei cu sfânta unire cea de la Tine.” (cele două rugăciuni din Slujba Logodnei).

 

Inelele sunt binecuvântate de către preot, care face semnul crucii cu fiecare dintre ele spunând de trei ori: „Se logodeşte robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Inelele sunt schimbate apoi în timp ce preotul citeşte o rugăciune. Schimbarea inelelor semnifică faptul că în căsătorie slăbiciunile unuia vor fi compensate de tăria celuilalt, imperfecţiunile unuia de perfecţiunea celuilalt. Noii logodiţi, fiecare luat în parte, sunt nedesãvârşiţi însã împreună devin chip al plinãtãţii. Astfel, schimbarea inelelor arată faptul că soţii se vor completa mereu unul pe celălalt; fiecare va fi întregit prin unire.

 

 

 

Cununia

 

 

 

Lumânările.

 

Slujba cununiei începe imediat după logodnă. Naşilor li se dau lumânări pe care le vor ţine în mână în timpul slujbei. Lumânările sunt la fel ca şi candelele  celor cinci fecioare înţelepte din Biblie, care pentru că au avut undelemn îndeajuns au putut să-l primească pe Mirele Hristos când a venit la miezul nopţii. Lumina este izvor de viaţă. Hristos spune: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8;12). Lumânările, ca şi candelele celor cinci fecioare care au fost pregătite să-l întâmpine pe Mirele Hristos, semnifică dorinţa mirilor de a-l primi pe Hristos şi binecuvântarea Sa prin această Sfântă Taină.

 

 

 

Unirea mâinilor.

 

Mâna dreaptă a mirelui este unită cu mâna dreaptă a miresei atunci când preotul citeşte rugăciunea care subliniază faptul că Dumnezeu Însuşi este Cel care nevăzut săvârşeşte această Taină: “Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robii Tăi, pentru că de Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup.”

 

Unirea măinilor este un semn văzut pentru ceea ce se întâmplă în chip nevãzut pe plan spiritual şi emoţional în Taina Cununiei.

 

Mâinile se ţin unite de-a lungul slujbei pentru a simboliza unirea cuplului.

 

 

 

Cununiile

 

Cununiile (coroniţele de nuntă) sunt un semn al bucuriei şi slavei cu care Dumnezeu îi încununează în timpul slujbei: „Pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă. Viaţă a cerut de la Tine şi i-ai dat lui lungime de zile în veacul veacului.” (Psalmi 20, 3-4). Mirele şi mireasa sunt încununaţi ca un rege şi o regină în mica lor împărăţie, casa, pe care o vor conduce cu înţelepciune şi dreptate. Cununile folosite la slujba cununiei ortodoxe simbolizează de asemenea şi cununile martirilor, căci fiecare căsătorie adevărată necesită sacrificiu de sine din ambele părţi (al doilea tropar cântat in timp ce se înconjoară masa pe care stã Sf. Evanghelie: “Sfinţilor mucenici…”).

 

Când se aşează cununiile pe capetele mirilor, preotul, luând fiecare coroană, spune de trei ori: “Se cunună robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.”

 

Imediat după ce cununiile sunt aşezate pe capetele mirilor se cântă: “Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii!”. Punerea cununiilor este punctul culminant al slujbei care consfinţeşte prin pogorârea Sfântului Duh Taina Cununiei.

 

 

 

Apostolul şi Evanghelia

 

Apostolul ce se citeşte este din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel (5, 20-33) şi subliniază răspunderile pe care soţii le au unul faţă de celălalt, după modelul relaţiei dintre Hristos şi Biserica Sa, care este bazată pe dragoste jertfelnicã: “Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Bisericaşi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25).

 

Evanghelia este de la Ioan (2, 1-12) şi relatează despre nunta din Cana Galileei, la care a fost de faţă şi Hristos împreună cu ucenicii. Binecuvântarea dată de Dumnezeu omului în Rai a fost reînnoită de Hristos în Noul Testament, când, la începutul propovăduirii Sale, a săvârşit minunea prefacerii apei în vin. Astfel, la sfârşitul slujbei, noii căsătoriţi beau din acelaşi pahar de vin care aminteşte de minunea Mântuitorului. Prin materia sa – apă şi vin – este o preînchipuire a Calvarului şi deja vesteşte naşterea Bisericii pe Cruce.

 

 

 

Paharul

 

Faptul că vinul se bea din acelaşi pahar le sugerează mirilor că de acum înainte vor împărţi totul în viaţă, bucuriile şi necazurile şi că “îşi vor purta sarcinile unii altora”. Bucuriile lor vor fi îndoite iar necazurile înjumătăţite, pentru că vor fi împărţite. În timp ce fiecare dintre miri gustă din pahar de trei ori, se cântă un verset din psalmul 116: “Paharul mântuirii voi lua, şi numele Domnului voi chema” (13).

 

 

 

Înconjurarea mesei pe care este aşezatã Sf. Evanghelie

 

Preotul, ţinând în mână o cruce, ca reprezentant al lui Hristos, conduce cuplul de trei ori împrejurul mesei. Pe masă este aşezată Sfânta Evanghelie. Încă odată, li se aminteşte mirilor de dragostea jertfelnică pe care trebuie să o aibă unul faţă de celălalt şi că unirea lor, ca şi cercul pe care îl fac în jurul mesei, este veşnicã. Aceasta arată faptul că viaţa creştinească trebuie să aibă în centrul ei pe Izvorul Vieţii, Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru şi Biserica Sa. În timpul înconjurării mesei sunt cântate trei tropare. Înconjurarea este un dans religios prin care se exprimă bucuria căsătoriei: “Isaie dănţuieşte; fecioara a avut în pântece şi a născut Fiu pe Emanuel, pe Dumnezeu şi Omul; Răsăritul este numele Lui, pe Care slăvindu-L, pe Fecioara o fericim.”

 

Cel de-al doilea tropar ne aminteşte de răsplata care îi aşteaptă pe cei care asemenea martirilor Bisericii s-au ridicat la înălţimea chemării lor şi şi-au împlinit scopul în viaţă: “Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre.”

 

“Martir” în limba greacă înseamnă martor. Noul soţ şi noua soţie sunt astfel chemaţi de către Biserică să fie martori veşnici – cercul este un simbol al veşniciei – al unităţii dintre Hristos şi Biserică. Căsătoria, astfel, încetează de a mai fi o chestiune personală.  Scopul vieţii creştine este să treacă peste interesele egoiste ale omului. Această nouă dimensiune este cea care face diferenţa între căsătoria creştină şi cea făcută în afara Bisericii.

 

 

 

Binecuvântarea

 

Fiecare dintre miri se apropie de masă, se apleacă asupra Sfintei Evanghelii, îşi aşează mâinile şi fruntea pe Evanghelie şi preotul, în timp ce îi ia coroana de pe cap spune: “Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacob, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu.” Apoi miresei îi spune:”Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu.”

 

După ce le ia de pe cap coroanele, preotul le dă mirilor o ultimă binecuvântare, în numele Sfintei Treimi: “Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea întru tot sfântă şi de o fiinţă şi începătoare de viaţă, o Dumnezeire şi o împărăţie, să vă binecuvânteze pe voi. Să vă dea vouă viaţă îndelungată, naştere de prunci buni, spor în viaţă şi în credinţă. Să vă umple pe voi de toate bunătăţile cele pământeşti şi să vă învrednicească şi de desfătarea bunătăţilor celor făgăduite; pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor.”

 

 

 

 

 

Condiţii pentru o căsătorie trainică şi durabilă

 

 

 

1.      Credinţa în Dumnezeu şi comuniunea cu El

 

Biserica Ortodoxă învaţă că scopul principal al existenţei noastre în această lume este să obţinem mântuirea. În capitolul despre crearea omului citim: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi…” (Facerea 1;28). Îndemnul “creşteţi” nu se referă doar la procreere; este de asemenea o poruncă divină dată omului de a se strădui să ajungă la adevărata sa demnitate, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Singura cale pe care se poate ajunge la această demnitate este participarea la Sfintele Taine întemeiate de Mântuitorul şi administrate de Biserică. Roadele unei familii creştine nu sunt doar copiii ci şi dragostea, smerenia, mila, înţelegerea şi slujirea.

 

Porunca pe care soţii creştini trebuie să o împlinească este “să sporească spre tot lucrul bun şi bineplăcut Ţie” aşa încât “bineplăcând înaintea Ta să strălucească ca luminătorii de pe cer, în Tine, Domnul nostru” (rugăciune din Slujba Cununiei).

 

Biserica se roagă şi pentru curăţenia vieţii şi inimii mirilor: “Binevoieşte să-şi petreacă viaţa lor fără prihană. Cu inimă curată împlinind poruncile Tale…” (rugăciunea de după citirea Evangheliei).

 

 

 

2.      Fidelitate reciprocă

 

Creştinismul crede în legea monogamiei şi insistă asupra ei, pentru că la început Dumnezeu a creat bărbat şi femeie, pe Adam şi Eva. Prin Taina Sfintei Cununii cei doi devin una în Hristos. Prin urmare, ei sunt un singur trup: “Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19;6).

 

Fidelitatea reciprocă este importantă nu doar din motive umane, sociale sau psihologice, ci şi pentru că Hristos sălăsluieşte atât în sufletele cât  şi în trupurile noastre şi se îngrijeşte de ceea ce facem cu ele. Când Sfântul Apostol Pavel s-a confruntat cu problema păcatului trupesc a scris: “Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?… Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate?” (I Corinteni 6; 19,15).

 

Toate personalităţile biblice menţionate în rugăciunile de la slujba Cununiei au ceva în comun: credinţa în Dumnezeu. Ştim din istoria mântuirii noastre că Dumnezeu a fost credincios faţă de om, împlinind fiecare făgăduinţă pe care a făcut-o. Este acum rândul perechii ce se căsătoreşte (şi al tuturor celor prezenţi care retrăiesc făgăduinţa pe care au făcut-o) să respecte legământul pe care l-au făcut unul faţă de altul şi împreună faţă de Dumnezeu şi de Biserică.

 

Devoţiunea reciprocă este principalul scop moral al căsătoriei atât pentru bărbat cât şi pentru femeie. Este important ca fiecare dintre ei să se stăpânească şi să se abţină de la pofte şi patimi dăunătoare, întărindu-se unul pe altul. Împăratul Solomon spune: “cel ce îşi stăpâneşte duhul este mai preţuit decât cuceritorul unei cetăţi” (Pilde 16;32).

 

 

 

3.      Dragostea jertfelnicã

 

Când Apostolul Pavel spune “Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea,  ca s-o sfinţească” (Efeseni 5; 25 - 26), aratã măsura dragostei conjugale: “şi S-a dat pe Sine pentru ea” şi scopul principal al ei: “ca s-o sfinţească”. Dragostea desãvârşitã este dragostea care se rãstigneşte. Sfântul Ioan Gură de Aur vede în coroanele de la cununie simbolul ascezei nupţiale, cu scopul de a obţine fidelitate, integritate şi întãrire.

 

Dumnezeu Tatăl, care l-a jertfit pe Unul-născut Fiul Său şi Fiul întrupat care s-a jertfit de bunăvoie pentru mântuirea oamenilor sunt model şi inspiraţie pentru soţii creştini. Iacob de Sarug (sec. V) întreabă: “Ce soţ, în afară de Domnul, a murit vreodată pentru soţia sa, şi ce mireasă a ales vreodată pe un răstignit drept soţ?” (Sub vălul lui Moise).

 

 

 

Căsătoriile mixte

 

Canoanele ortodoxe interzic căsătoria creştiniulor ortodocşi cu neortodocşi (Sinodul VI Ecumenic, Canonul 72). Biserica Ortodoxă învaţă că o căsătorie creştină se sãvârşeşte între doi membri, bãrbat şi femeie, ai Trupului lui Hristos, lucru arătat prin participarea împreună la Euharistie. În Biserica primară, slujba cununiei avea loc în timpul Sfintei Liturghii. Căsătoriile mixte devin posibile numai atunci când slujba cununiei este separată de Sfânta Liturghie.

 

Căsătoriile mixte sunt premise astăzi numai în baza principiului “iconomiei”, care permite Bisericii să facă derogări de la aplicarea strictă a canoanelor. Totuşi, Biserica speră întotdeauna ca membrul ortodox al familiei să aducă întreaga familie în Biserica Ortodoxă.

 

În cazul căsătoriilor mixte trebuie respectate următoarele condiţii:

 

-          mirele ne-ortodox trebuie să fie creştin, botezat în numele Sfintei Treimi cu apã;

 

-          naşii trebuie să fie ortodocşi şi cununaţi în Biserică;

 

-          Slujba Cununiei trebuie făcută într-o Biserică Ortodoxă;

 

-          Noii cãsãtoriţi trebuie să promită că îşi vor boteza şi educa copiii în credinţa ortodoxă.

 

 

 

Divorţul şi recăsătorirea

 

Scopul căsătoriei este continuitatea, fără divorţ, în afară de cazul adulterului. Acesta apare din cauză că o persoană străină a intrat şi a slãbit unirea sfântă a căsătoriei şi i-a întinat sfinţenia. În orice caz, dacă cel căzut în păcat se pocăieşte şi este iertat de cãtre celãlalt, atunci Biserica îngãduie continuarea cãsãtoriei.

 

Al doilea caz în care divorţul este îngãduit este imoralitatea spirituală sau apostazia unuia dintre soţi.

 

Dumnezeu binecuvintează fericirea oamenilor şi se bucură de ea. El este de asemenea înţelegător faţă de slăbiciunile omeneşti. În Legea Veche El chiar a permis poligamia şi divorţul deoarece ştia că omul nu este în stare încă să îşi înţeleagă menirea şi să trăiască în conformitate cu ea: “Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter” (Matei 19, 8-9). Aici Mântuitorul face o excepţie de la indisolubilitatea căsătoriei şi în consecinţă Biserica este de asemenea dispusă să facă o concesie. Divorţul, aşadar, este o concesie făcută pentru slăbiciunea omenească.

 

Deşi în principiu Biserica Ortodoxă priveşte angajamentul cãsãtoriei ca indisolubil şi condamnă ruperea lui, ea încă doreşte să-i ajute pe cei ce au căzut în păcat şi să le acorde o a doua şansă. Astfel, atunci când căsătoria a încetat practic să mai existe, Biserica nu insistă pentru păstrarea unei uniri fictive. Totuşi, deşi îi ajută pe cei doi, bãrbat şi femeie, să revină pe calea cea bună, Biserica nu consideră a doua cununie ca fiind la fel ca prima. Astfel, în slujba făcută la a doua sau a treia cununie o parte dintre rugăciuniau caracter penitenţial. Sfântul Pavel spune: “Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine.  Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă.” (I Corinteni 7, 8-9).

 

Conform revelaţiei creştine, urmarea instinctelor primare de către om nu era în planul de la început al lui Dumnezeu; acest lucru a apărut atunci când omul a refuzat comuniunea cu Dumnezeu, dorind să fie propriul lui stăpân. Şi cum nu avea viaţă prin sine însuşi, a devenit muritor şi în consecinţă complet nesatisfăcut şi în cele din urmă păcătos.

 

Potrivirea de la început dintre bărbat şi femeie a fost de asemenea atinsă de această slãbiciune genericã. Instinctului de a aduce împreuna două persoane, bãrbat şi femeie, i s-a adăugat un element egoist. „Celălalt” a încetat să mai fie un prieten şi a devenit un „obiect” care poate fi folosit în mod nepotrivit. Comportamentul sexual neadecvat vine din această transformare fundamentală a sensului iniţial al relaţiilor sexuale. De atunci, în această formă estompată, instinctul sexual nu poate aduce satisfacţie deplină, aduce nu doar suferinţă, ci şi instabilitate şi o continuă căutare de „ceva mai bun”.

 

Oricum, în ciuda tuturor acestor lucruri, omul continuă să urmeze legile firii, să caute o persoană care să-i fie alături şi să aştepte împlinirea prin căsătorie a propriului său destin şi dobândirea fericirii, şi aşteptările sale sunt deseori împlinite, deoarece condiţia actuală a oamenilor, în ciuda slãbiciunilor, a păstrat elementele scopului său iniţial.

 

Conform canoanelor ortodoxe, a doua cununie se face doar atunci când atât mirele cât şi mireasa se recăsătoresc. Dacă unul dintre miri nu a fost niciodată căsătorit se oficiază slujba primei cununii.

 

Canoanele ortodoxe permit a doua şi a treia căsătorie, dar a patra este strict interzisă: „Prima căsătorie este lege, a doua este iertare, a treia este păcat, iar a patra este adulter.” (Sfântul Grigorie Teologul).

 

Biserica Ortodoxă interzice celor ce se recăsătoresc sã fie hirotoniţi preoţi.

 

 

 

Contraceptivele

 

Nici o decizie disciplinară definitivă nu a fost luată vreodată de Biserica Ortodoxă în această privinţă, deoarece Biserica nu a intenţionat niciodată să reglementeze toate aspectele vieţii umane după un şablon. Atitudinea practică a creştinilor ortodocşi în această privinţă trebuie aşadar să fie determinată de învãţãtura generală a Bisericii cu privire la căsătorie. Trebuie notat că Biserica învaţă că o cãsãtorie implicã în sine şi naşterea de copii.

 

Femeia, spune Sfântul Apostol Pavel, „se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2, 15). Oricum, nicăieri în Scriptură nu se spune că naşterea de prunci este singurul scop al căsătoriei. Căsătoria este în esenţă o unire inseparabilă, atât spirituală cât şi trupească, a două fiinţe. Sfântul Apostol Pavel învaţă: “Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună.” . Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “niciunul nu este stăpân pe sine însuşi… fiecare este rob celuilalt.”

 

Este clar aşadar că o astfel de unire, care reflectă unirea dintre Hristos şi Biserică, nu trebuie desfãcutã atunci când motive de natură medicală sau morală împiedică naşterea de copii. Asemenea motive apar adesea, din moment ce natura umană în prezenta sa stare de slãbiciune datorată păcatului originar nu urmează întotdeauna Legea lui Dumnezeu. Susţinerea numărului nelimitat de naşteri nu poate fi aşadar bazată pe ideea că “trebuie să ne urmăm firea”.

 

In acelaşi timp de fiecare datã când un membru al familiei ortodoxe se gãseşte în îndoialã cât priveşte calea pe care sã o urmeze, trebuie sã consulte pe duhovnicul sau îndrumãtorul sãu spiritual pentru a şti mai bine drumul care trebuie urmat. Intervenţia prin metode anticoncepţionale în întreruperea sarcinii este considerat de cãtre Biserica Ortodoxã un pãcat şi o lipsã de încredere în ajutorul lui Dumnezeu.