Calendar

 
  »

Sinaxar

 
 
 

Cuvântul Înaltpreasfințitului Nicolae cu prilejul ceremoniei de ridicare în demnitatea de Mitropolit

Tagged:

 

Preafericirea Voastră, Preafericite Părinte Patriarh Daniel,

Înaltpreasfinţiţi şi Preasfinţiţi Părinţi,

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Domnule consilier prezidenţial,

Domnule secretar de stat,

Onoraţi invitaţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Primele gânduri pe care aş dori să vi le împărtăşesc în aceste momente solemne sunt cele de recunoştinţă către Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui şi pentru chemarea mea la o slujire înnoită a românilor ortodocşi din America. Acum 14 ani am fost chemat la slujirea de Arhiepiscop, hirotonit şi întronizat la Montreal prin mâna fericitului întru adormire Părinte Patriarh Teoctist, în prezenţa ierarhilor delegaţi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dar şi a ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor de pe continentul american reprezentând Arhiepiscopia noastră şi alte Biserici Ortodoxe. Chemarea de astăzi adresată de Sfântul Sinod prin glasul Întâistătătorului ei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, este înnoirea aceleia de acum 14 ani prin ridicarea la demnitatea de Mitropolit al românilor ortodocşi din cele două Americi.


Ortodoxia a fost vestită în America prin misiunea călugărilor ruşi de la mănăstirea Valaam ajunşi în Alaska în 1794. Misionari ca Sfântul Gherman sau Sfinţii Inochentie şi Tihon, Mitropoliţi ai Moscovei, şi mărturisitori cu preţul vieţii ai Ortodoxiei, ca Sfântul Iuvenalie sau Sfântul Petru Aleutul, au luminat locuitorii Alaskăi prin cuvântul Evangheliei propovăduit în diferite dialecte, au botezat şi au adus la dreapta credinţă mulţime de localnici. Mai apoi, Ortodoxia a coborât pe continentul american, la mulţimea americanilor convertiţi adăugându-se curând imigranţi sosiţi din ţările ortodoxe ale Europei şi Orientului Mijlociu.


Istoria românilor-americani a început în jurul anului 1895 prin valul de emigrări masive în special din Transilvania, Bucovina şi Banat, teritorii româneşti ce se aflau atunci sub stăpânire austro-ungară. Putem vorbi de mai multe valuri ale imigraţiei românilor în America, cea a pionierilor căutând un trai mai bun (1895-1924), cea a „devenirii întru români-americani” (1924-1948), cea a exilului anti­comunist (1949-1989) şi ultima, cea după căderea comunismului în România. Demersurile pentru construirea primei biserici româneşti de pe continentul american au fost începute în 1901 prin cumpărarea unui lot de 40 de acri în Boian, Alberta, Canada de către emigranţii români originari din Boianul Bucovinei. Biserica a fost ridicată în următorii ani şi sfinţită în 1905. în anul 1902 a fost înfiinţată Parohia Ortodoxă Română din Regina, Saskatchewan, Canada, având hramul Sfântul Nicolae, iar în 1904, românii din Cleveland, Ohio au hotărât să întemeieze prima Parohie Ortodoxă Română din Statele Unite, cu hramul Sfânta Maria. A urmat o perioadă de intensă organizare bisericească a românilor ortodocşi din America culminând cu înfiinţarea Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada la Congresul din aprilie 1929 de la parohia Sfântul Gheorghe din Detroit. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat la 1 noiembrie 1930 înfiinţarea acestei Episcopii.


Se cuvine să amintesc aici slujirea jertfelnică a celor 3 ierarhi ai Episcopiei, devenită Arhiepiscopie în anul 1973: Episcopul Policarp Moruşca (1935-1939), Episcopul Andrei Moldovanu (1950-1963) şi Arhiepiscopul Victorin Ursache (1966- 2001). În vremuri tulburi, de instabilitate politică şi socială, cei trei ierarhi au împlinit o misiune sfântă de organizare a vieţii religioase a românilor ortodocşi din America, de păstrare a relaţiilor cu Biserica Mamă, Biserica Ortodoxă Română, de cultivare a dialogului inter-ortodox şi inter-creştin pe pământ american. Nu putem uita perioada de adâncă tulburare produsă de instalarea regimului comunist în România care a condus la absenţa unui ierarh român în America între anii 1939-1950, la divergenţe profunde între preoţi şi credincioşi privind viitorul organizării Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada până la scindarea acesteia în două Episcopii. Timpul nu a vindecat această rană pe trupul Ortodoxiei româneşti din America până astăzi, deşi cauza politică care a provocat această dezbinare a dispărut acum 26 de ani.


Istoria de peste 100 de ani a Ortodoxiei româneşti în America ne îndeamnă să luăm aminte la misiunea la care suntem chemaţi astăzi, ierarhi, preoţi şi credincioşi. În urmă cu mai mulţi ani, Arhiepiscopia purta în chiar numele ei titlul de „Misionară”. Acest titlu proclama o evidenţă, aceea a chemării misionare a Arhiepiscopiei, chemare reînnoită astăzi prin ridicarea la rang de Mitropolie. Vorbind despre misiunea noastră pe pământ american, este potrivit să păstrăm în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate creştinilor din Corint: „ Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1 Cor 2,4-5).


Identificăm aici un principiu al misiunii creştine, acela al recunoaşterii puterii lui Dumnezeu la lucru în persoana misionarului şi al smereniei sale că cele propovăduite vin de la Dumnezeu, nu sunt rodul reflecţiei umane, înţelegerea chemării noastre misionare este descoperită de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: nu în cuvinte meşteşugite, nici în înţelepciunea omenească să ne punem nădejdea, ci să ne facem descoperitori ai înţelepciunii lui Dumnezeu. în acestea ne arătăm primitori ai Duhului lui Dumnezeu şi grăitori ai înţelepciunii Lui, iarăşi după cuvintele Sf. Pavel: „Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfanţ” (I Cor 2,12-13).


Dar această înţelepciune o vestim lumii acesteia. Dacă ne dorim purtători ai Duhului, trebuie să discernem şi alt duh, cel al lumii şi al vremii. Iar lumea în care trăim este cuprinsă şi adânc tulburată de un duh străin de creştinism, viclean şi stăruitor în a-1 îndepărta pe om de Dumnezeu până la a nega orice influenţă a lui Dumnezeu în lume şi, ca urmare, a falsifica orice valoare care are legătură cu Dumnezeu. Ceea ce până nu demult era respectat ca şi valoare a lumii şi a societăţii, acum este pus sub semnul întrebării pentru a fi înlocuit cu alte aşa zise valori. Vorbim aici de apărarea vieţii, de familie, de educaţia copiilor, de respect pentru semen, de dragoste de frate şi de neam. În această lume a cultului înstrăinării de Dumnezeu trebuie să fim vestitori ai cultului care se cuvine Dumnezeului adevărat şi să demascăm falsele închinări.


Care sunt mijloacele acestei misiuni? Lumii care îl alungă pe Dumnezeu trebuie să îi vestim pogorârea lui Dumnezeu la lume, în creaţia Sa. Aceasta vestire se referă la întruparea Fiului lui Dumnezeu şi la şansa oferită omului de a deveni ca Dumnezeu, de a se îndumnezei. Lumii străine de Hristos, Dumnezeu întrupat, trebuie să îi vestim învăţătura ortodoxă despre unirea cu Hristos în sfintele taine, despre „părtăşia la strălucirea dumnezeiască a Fiului”, după cuvintele lui Nicolae Cabasila. Prima preocupare a fiecărui slujitor este să împlinească cât mai fidel rânduiala ortodoxă a slujbelor, iar prima grijă a fiecărui credincios este să participe la aceste slujbe. Viaţa liturgică a parohiilor se continuă şi dincolo de cadrul predicii de la Sfânta Liturghie şi alte taine prin lecţii de catehism şi de studiu biblic pentru toţi credincioşii.


Educaţia religioasă a copiilor, tinerilor şi adulţilor a fost preocuparea principală a Arhiepiscopiei noastre în ultimii ani şi va rămâne cea a Mitropoliei care se naşte astăzi. Vorbind de educaţia tinerilor, cred că trebuie să recunoaştem complexitatea abordării acestei teme. Constatăm că duhul vremii este acela al izolării, al lipsei sau puţinei comunicări personale. Copii şi tinerii noştri petrec mult timp la computer şi mult prea puţin la activităţi împreună cu cei din generaţia lor la Biserică. Avem nevoie de un efort deosebit să învăţăm cu toţii, ierarhi, preoţi, profesori de religie, părinţi, cum să ne adresăm tinerilor şi cum să îi ajutăm să înţeleagă şi să trăiască credinţa ortodoxă. De acest efort depinde modul cum tinerii noştri vor continua să rămână ortodocşi, să îşi trăiască credinţa atunci când vor pleca din casa părintească şi biserica unde au crescut pentru a merge la universitate şi mai apoi pentru a-şi rândui viaţa de familie. Educaţia creştină serioasă primită în familie şi biserică este darul cel mai de preţ pe care îl putem face copiilor noştri pentru a-i pregăti pentru lumea în care trăim.


Iar dacă am vorbit de copii şi de tineri, se cuvine să ne aplecăm cu aceeaşi seriozitate şi asupra educaţiei adulţilor. Pentru familiile tinere cu copii, trebuie să învăţăm să răspundem la întrebările complicate privind familia creştină, viaţa şi apărarea ei din pântecele mamei, aducerea pe lume a copiilor cu toate provocările lumii contemporane, creşterea şi educaţia copiilor în familie şi în Biserică. Dacă vorbim de credincioşi adulţi, în familie sau singuri, trebuie să ne aplecăm cu luare aminte asupra problemelor lor, de la cele de integrare în societate, trecând prin ispitele lumii modeme ale însingurării şi neîmplinirii, până la cele legate de sfârşitul vieţii şi pregătirea pentru veşnicie.


Misiunea Mitropoliei noastre din America se arată complicată, dificilă şi delicată, implicând o mare responsabilitate, dar şi un simţ al nădejdii creştine în ajutorul lui Dumnezeu pentru împlinirea ei. Putem să ne întoarcem aici la cuvintele Sfântului Apostol Pavel:„ Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească’ (1 Cor. 3, 6-7). Numai această conştiinţă a împreunei noastre lucrări cu Dumnezeu ne poate întări în această misiune.


În acest moment binecuvântat al chemării mele la slujirea de Mitropolit al românilor ortodocşi din America gândul meu se îndreaptă către preoţii şi credincioşii noştri din America, reprezentaţi aici de Preasfințitul Părinte Ioan Casian şi patru preoţi cu responsabilităţi în Arhiepiscopie. Tuturor Ie adresez cuvânt părintesc îndemnându-i la rugăciune şi împreună lucrare. Îi îndemn să ne rugăm unii pentru alţii pentru a ne întări Dumnezeu în misiunea noastră pentru românii din cele două Americi care îşi mai aşteaptă încă păstorii şi altarele la care să se închine. Să ne rugăm unii pentru alţii pentru a ne lumina Dumnezeu în creşterea şi educarea copiilor şi tinerilor noştri. Să ne rugăm unii pentru alţii ca Dumnezeu să ne păzească în dreapta credinţă, vrednici mărturisitori ai Tradiţiei adevărate a Bisericii Ortodoxe.


Să ne rugăm împreună pentru viitorul în unitate al tuturor creştinilor ortodocşi din America. Şi mai cu seamă să continuăm să ne rugăm pentru unitatea românilor ortodocşi din America. Ridicarea Arhiepiscopiei la rang de Mitropolie este împlinirea unui gând mai vechi pentru o mai bună organizare a ortodocşilor români risipiţi nu pe un continent, ci pe mai multe, căci SUA şi Canada nu sunt doar două ţări ci, după mărime, sunt două continente, la care se adaugă şi cel sud-american. Mitropolia noastră oferă acum cadrul administrativ bisericesc potrivit pentru unitate a tuturor românilor ortodocşi prin cuprinderea mai multor eparhii. Pentru împlinirea acestei misiuni sfinte aduc ca rugăciune către Domnul cuvintele Episcopului Policarp Moruşca, misionarul şi vizionarul: „Aşa Doamne, împărate, Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi mie putere să pot revărsa stropi de rouă peste sufletele arse de amarul înstrăinării; din flacăra credinţei mele să pot aprinde candela sufletelor, să se simtă toţi una cu Biserica mamă şi cu sufletul Neamului românesc, acelaşi aici şi pretutindeni


Preafericirea Voastră, iubiţi fraţi întru Hristos,


În aceste momente de reînnoită chemare la misiune, îl rog pe Bunul Dumnezeu şi-I cer cu umilinţă să mă călăuzească spre împlinirea acestei misiuni. În rugăciunile mele, cer mila şi ajutorul Maicii Domnului şi mă încredinţez mijlocirilor Sfântului Ierarh Nicolae, ocrotitorul meu, şi a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitorii


Catedralei noastre din Chicago. Mă încredinţez, de asemenea, rugăciunilor Preafericirii Voastre şi tuturor părinţilor Mitropoliţi, Arhiepiscopi şi Episcopi, membrii ai Sfântului Sinod, precum şi tuturor slujitorilor sfintelor altare şi fraţilor ortodocşi români cerându-le cu smerenie să nu îi uite pe cei aflaţi departe, dincolo de ocean.


Aduc cuvânt de mulţumire Preafericirii Voastre pentru dragostea părintească arătată faţă de ierarhii, preoţii şi credincioşii noştri din America de-a lungul anilor şi până la acest moment binecuvântat pe care l-aţi organizat în Catedrala Patriarhală. Vă asigurăm de recunoştinţa şi rugăciunea noastră pentru sănătatea şi bunul spor duhovnicesc şi pastoral al Patriarhului românilor ortodocşi de pretutindeni.


Mulţumesc membrilor Sfântului Sinod pentru dragostea arătată prin prezenţa la acest eveniment. Mulţumesc Preasfințitului Episcop Ioan Casian şi părinţilor din Statele Unite ale Americii şi Canada care s-au ostenit să participe la acest eveniment şi îi încredinţez de dragostea, dorinţa şi nădejdea mea de a continua împreuna-misiune pe pământ american.


Mulţumesc celor care, de aproape sau de departe, din România sau din America sau din Germania, aţi dorit să fiţi prezenţi la acest eveniment şi îl rog pe Dumnezeu să ne călăuzească tuturor paşii spre lumina Împărăţiei Sale.

*********************************************************************************

                                                                          *  *   *


Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat în Catedrala patriarhală cu prilejul Ceremoniei de ridicare în demnitatea de Mitropolit a Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Nicolae al celor două Americi, duminică, 30 octombrie 2016.


În Biserica Ortodoxă, slujba de ridicare la rangul de mitropolit este plină de semnificaţii teologice şi duhovniceşti, fiind de fapt momentul prin care chiriarhul unei eparhii, în urma alegerii de către Sfântul Sinod, este recunoscut în mod public şi solemn de Biserică în noua demnitate de mitropolit şi prezentat clerului şi credincioşilor prezenţi la slujba de ridicare în rang sau de întronizare.


Solemnitatea slujbei, departe de a fi doar o simplă ceremonie formală, în care sunt prezentate însemnele rangului noului mitropolit, este menită de fapt să evidenţieze rolul de învăţător al dreptei credinţe, de slujitor al Sfintelor Taine, de arhipăstor al clerului şi credincioşilor din eparhia sa şi de apărător al unităţii bisericeşti din mitropolia încredinţată lui.  


Această slujbă de ridicare în demnitatea de mitropolit a conţinut rugăciuni de mulţumire şi cerere rostite în timpul Sfintei Liturghii, deoarece prin Sfânta Liturghie se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune dintre Hristos, Capul Bisericii şi Biserica Sa, care este Trupul Său tainic sau mistic.


Astfel, învăţăm că după cum Hristos a trimis pe Ucenicii Săi în lume să înveţe, să boteze şi să păstorească toate popoarele (cf. Matei 28, 19) şi le-a făgăduit: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului”(Matei 28, 20), tot aşa El cheamă şi trimite la misiune pastorală noi slujitori ai Săi.


Rugăciunea de mulţumire şi cerere este adresată Mântuitorului Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic, ca să ajute pe noul mitropolit „pentru a spori în dreapta credinţă, în dra­gostea cea către Dumnezeu şi către aproapele şi în toate faptele cele bune”.


După sfârşitul Sfintei Liturghii, a avut loc citirea Tomosului Sinodal de înfiinţare a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi şi apoi Gramata patriarhală,documente oficiale de recunoaştere şi de prezentare a noului mitropolit, prin care acesta primeşte oficial, în public, învestirea sau confirmarea canonică de păstorire a noii mitropolii, pe baza hotărârii Sfântului Sinod. Apoi, noului mitropolit i-au fost acordate în mod solemn însemnele mitropolitane: mantia arhierească, crucea pectorală, engolpionul, camilafca însemnată cu Cruce şi cârja arhierească, fiecare având o semnificaţie aparte:


Mantia arhierească, de culoare roşiatică, aminteşte de jertfa Domnului Iisus Hristos, „Cel îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge”(Apocalipsa 19, 13) şi simbolizează o lucrare cerească sau îngerească. Ea este haina de arhipăstor, învăţător şi slujitor al eparhiei în lucrarea de păzitor şi călăuzitor al oamenilor pe calea mântuirii, împreună cu îngerii păzitori şi călăuzitori trimişi de Dumnezeu în lume. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că mantia este „darul lui Dumnezeu Cel purtător de grijă, cuprinzător şi acoperitor”[1]. Iar Sfântul Gherman al Constantinopolului spune că râurile sau pliurile mantiei înseamnă „învăţăturile ce izvorăsc necontenit din cele două Legi”[2], Vechiul şi Noul Testament, „care trebuie să izvorască deplin din mintea şi gura arhiereului”[3].


Crucea pectorală simbolizează crucea lui Hristos, fiind semn al biruinţei Lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii, dar şi simbol al lucrării jertfelnice a Păstorului cel bun pentru mântuirea oamenilor. Ea aduce aminte de cuvintele Domnului Hristos: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Marcu 8, 34), de îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos!”(Galateni 6, 14), dar şi de glasul Bisericii: „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!” (Slujba Utreniei de Duminică).


Engolpionul, după învăţătura Sfântului Simeon al Tesalonicului, simbolizează „pecetea şi mărturisirea credinţei cea din inimă”, având zugrăvită pe el icoana Mântuitorului Iisus Hristos purtând Evanghelia iubirii smerite şi milostive pe braţul stâng, lângă inimă, iar cu mâna dreaptă binecuvântând; sau purtând globul pământesc, arătând că El, Arhiereul veşnic este Pantocratorul, Atotţiitorul şi Mântuitorul lumii. Atunci când pe engolpion se află imprimată icoana Maicii Domnului, aceasta simbolizează „puterea mijlocitoare şi ocrotitoare a Preacuratei, căreia i se încredinţează arhiereul”, ea fiind Mama Arhiereului Hristos, apărătoarea, protectoarea şi călăuzitoarea tuturor arhiereilor, preoţilor şi diaconilor. Totodată, engolpionul simbolizează şi marea responsabilitate a arhiereului în Biserica lui Hristos, zidită pe temelia sfinţilor apostoli (cf. Efeseni 2, 20), întrucât lui, ca următor şi moştenitor al aceluiaşi dar şi har dumnezeiesc, i se încredinţează grija pentru Biserică, precum odinioară ucenicului iubit, Ioan, Domnul Iisus i-a încredinţat-o pe Mama Sa (cf. Ioan 19, 26-27), ea fiind icoana vie a Bisericii, întrucât arată lumii pe Hristos. Astfel, înţelegem că noul arhipăstor primeşte de la Însuşi Hristos Arhiereul veşnic  responsabilitatea de a păstori Biserica locală încredinţată lui, deoarece „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu” (Evrei 5, 4).


Cârja arhierească aminteşte de toiagul de sprijin pentru călători (cf. Facere 32, 10), păstori (cf. Ieşire 4, 2) şi nobili (cf. Facere 38, 18), dar şi de toiagul lui Aaron(cf. Numeri 17; şi Evrei 9, 4), Arhiereu al Vechiului Testament, care însă prefigura pe Arhiereul veşnic Hristos, despre Care cartea Apocalipsei spune că: „Se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi Se războieşte întru dreptate (…) şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu (…) şi El îi va păstori cu toiag de fier” (Apocalipsa 19, versetele 11, 13 şi 15) ca un păstor drept.


Pe scurt, cârja arhierească simbolizează demnitatea, dreptatea şi responsabilitatea arhipăstorului de suflete, care va da seamă în faţa Dreptului Judecător pentru cei încredinţaţi lui spre păstorire părintească pe calea mântuirii, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă” (Evrei 13, 17). De aceea, cârja arhierească dăruită noului Arhipăstor este numită în  cartea Arhieraticon: toiag de sprijin şi întărire – pentru cei ascultători, iar pentru cei neascultători şi nestatornici – toiag de deşteptare şi îndreptare.


Prin urmare, arhipăstorul are datoria sfântă de a păstra cu fidelitate adevărul deplin al mesajului evanghelic (cf. 1 Timotei 6, 20; 1, 3 ş.u.; 2 Timotei 3, 14) şi de a lucra cu timp şi fără timp pentru a binevesti Evanghelia lui Hristos şi a face roditoare credinţa apostolică (cf. 2 Timotei 4, 1-4).


Această mare responsabilitate de a veghea permanent ca dreapta credinţă mântuitoare a Bisericii să fie păstrată de către toţi preoţii, diaconii şi  credincioşii din eparhie explică de ce la toate slujbele ei Biserica pomeneşte pe episcopul arhipăstor iar episcopii sufragani pomenesc pe mitropolitul lor,  cerând lui Dumnezeu: „dăruieşte-l sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău!” (cf. 2 Timotei 2, 15).


Comuniunea sau legătura permanentă a preoţilor, diaconilor şi credincioşilor din toate parohiile, precum şi a monahilor şi monahiilor din mănăstiri şi schituri, cu arhipăstorul lor canonic este semnul sau dovada menţinerii acestora în dreapta credinţă şi în comuniunea Bisericii Ortodoxe universale de azi, din toate timpurile şi din toate locurile.


Mitropolitul, ca arhipăstor întâistătător şi bun chivernisitor al eparhiei încredinţate lui de Dumnezeu spre păstorire, dar şi ca veghetor asupra Mitropoliei, precum şi ca reprezentant al acesteia în Sfântul Sinod, trebuie să-i adune şi păstreze pe toţi păstoriţii lui în Biserica lui Hristos şi în iubirea Preasfintei Treimi, călăuzindu-i prin rugăciune, cuvânt şi faptă pe calea mântuirii sau a dobândirii vieţii veşnice.


Chiriarhul Mitropolit este arhipăstor pentru eparhia sa, dar în acelaşi timp el este coliturghisitor, coresponsabil şi împreună-slujitor în şi pentru Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească a lui Hristos. Mai precis el este întâiul slujitor al lui Hristos pentru clerul şi credincioşii din eparhia sa, înţeleasă nu ca fragment dintr-un întreg, ci ca o epifanie sau manifestare într-un loc şi un timp anume a Bisericii soborniceşti sau universale a lui Hristos din toate timpurile şi toate locurile, după cum Hristos-Domnul nu este parţial sau fragmentar prezent în Sfânta Euharistie, ci întreg prezent în fiecare părticică din Sfânta Euharistie, pe care o primeşte cel ce se împărtăşeşte, potrivit făgăduinţei Sale: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El” (Ioan 6, 56).


Marea demnitate şi responsabilitate de a mărturisi şi sluji, prin cuvânt şi faptă, prezenţa şi lucrarea lui Hristos Marele-Preot sau Arhiereul veşnic în Biserica Sa, explică de ce episcopul a fost numit încă din primele veacuri ale Bisericii „om al lui Dumnezeu” (cf. 1 Timotei 6, 11), „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu” (cf. 1 Corinteni 4, 1), învrednicindu-se de îndoită cinste, ca unul ce se osteneşte „cu (vestirea) cuvântului şi cu învăţătura” (1 Timotei 5, 17).


Astăzi, prin voia lui Dumnezeu, împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă Română, cu reprezentanţi ai clerului şi credincioşilor din Mitropolia ortodoxă română a celor două Americi, în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor centrale ale statului român, sărbătorim ridicarea la demnitatea de Mitropolit a Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae.


 Calităţile teologice, pastorale şi administrative deosebite pe care Înaltpreasfinţia Sa le-a arătat în slujirea de chiriarh al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi, vreme de 14 ani, ne îndreptăţesc speranţa că lucrarea pe care o începe astăzi ca mitropolit va fi o lucrare binecuvântată de Dumnezeu şi mult folositoare românilor ortodocşi care vieţuiesc pe continentul american, dar având dorul de-a revedea România şi de-a păstra comuniunea cu poporul român.


De aceea, cu multă bucurie, Vă încredinţăm, Înaltpreasfinţia Voastră, de sprijinul nostru personal şi al ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în lucrarea sfântă la care aţi fost chemat, spre slava Preasfintei Treimi, binele Bisericii noastre şi mântuirea celor binecredincioşi!


 † D A N I E L


Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române